David Seidmann, „Existența evreiască în opera lui Panait Istrati”

Cartea explorează modul în care Panait Istrati abordează iudaismul, relațiile intercomunitare și figura evreului în contextul multicultural românesc al epocii sale. Acest studiu este unul de referință pentru înțelegerea dimensiunii sociale și etice din opera lui Istrati, subliniind adesea umanismul său în fața tensiunilor comunitare.

Marele scriitor român de limbă franceză, Panait Istrati (1884-1935), ale cărui capodopere au devenit cunoscute în Franța abia începând cu anii 1960, iar în România abia din 1990, a fost considerat multă vreme – în special prin propaganda comuniștilor – ca fiind antisemit. David Seidmann oferă aici o clarificare definitivă. Panait Istrati nu era evreu (nici prin ascendență, nici prin apartenență religioasă) și nici pe departe antisemit. Avea, față de gândirea evreiască, o înclinație aproape naturală, lucru despre care a putut mărturisi scriitorul Isaac Horowitz, unul dintre prietenii cei mai dragi inimii sale. „Astăzi, concluzionează David Seidmann, nu mai este greu să convingem pe nimeni că Istrati a rămas prieten cu evreii până la moarte. Dar chiar dacă ar fi devenit antisemit, ar trebui să ne amintim mereu că, în 1927, cu șase ani înainte de apariția nazismului și cu doisprezece ani înainte de cel de Al Doilea Război Mondial, el a scris o scrisoare de neuitat către Jehuda, în care le recomandă evreilor să nu se refugieze în studiul Torei în fața adversității, ci, în sfârșit, să-și ia în mâini propria apărare.”

„Ca martor, participând încă din copilărie la suferința popoarelor, port mereu în inimă rana durerii lor – mărturisește Panait Istrati. Scrâșnesc din dinți, cum scrâșnește din dinți atât de oprimatul popor evreu. (…) Am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datorează o parte din progresul său. I-am cunoscut mila și am avut adeseori prilejul să-i prețuiesc bunătatea. (…) Se știe că am fost zugrav și evreii reprezentau odinioară trei sferturi din membrii acestei branșe. Ei bine, nu-mi amintesc să fi asistat la vreo ceartă între români și evrei din motive de naționalitate. Și acest «Mă, evreule!», ce răsuna uneori pe schele sau la cafenea, nu stârnea în inima celui vizat nicio ură, pentru că îl știa lipsit de orice răutate. Și pe unii, și pe alții, munca, necazurile, nedreptatea patronului român sau evreu ne striveau la fel și ne înfrățeau în aceeași suferință.”

ISBN: 978-973-630-466-8 | 152 pag. | Format: 13×20 cm

Anul apariției: 2020

Traducere din limba franceză: Gabriela Cocora